Serialul "Ion Antonescu şi asumarea istoriei" | |||||||||||||||||||||||||||||||||||
BBC vă invită să ascultaţi trei programe ARENA consacrate personalităţii lui Ion Antonescu, rolului său în istoria României şi modului în care îşi asumă România de azi acest rol. La capătul serialului, vă invităm să ne trimiteţi întrebări, la care invitaţii BBC vor încerca să răspundă, în cadrul unei noi emisiuni ARENA. EPISODUL 1: Un punct simbolic de pornire a discuţiei e Biserica Sfinţii Constantin şi Elena, din Piaţa Muncii, Bucureşti. În curtea ei a fost ridicat bustul lui Ion Antonescu, ctitor al bisericii - asta pe vremea când reabilitarea Mareşalului îşi găsea adepţi chiar în rândul autorităţilor publice româneşti iar numărul statuilor, plăcilor şi străzilor botezate cu numele său era în creştere. Un bust într-o cutie de conserve Între timp, lucrurile s-au schimbat. La nivel oficial, disputa dintre cei pentru care Antonescu încarna patriotismul şi anticomunismul şi cei care atrăgeau atenţia că el se face vinovat de ucideri în masă ale evreilor a fost tranşată: prin vocea liderilor ei, România şi-a asumat public responsabilitatea pentru victimele Holocaustului din teritoriile româneşti sau aflate sub administraţie românească, în vremea regimului Antonescu.
Prin lege, plasarea în spaţiul public a statuii sale e interzisă. Şi totuşi, bustul din Piaţa Muncii nu a fost demontat ci acoperit cu un fel de cuşcă pătrată de metal. Semi-respectare, semi-sfidare a legii, după tipicul românesc? La nivel neoficial, adică pe trotuarul de lângă bust, o mică parte a trecătorilor au păreri din care resultă că aici disputa a rămas netranşată: unii spun “a fost bun” iar alţii “a fost un criminal”. Dar, pentru marea majoritate, Ion Antonescu rămâne, practic, băgat la cutie literal şi-n toate sensurile: oamenii de pe stradă declară că nu ştiu nimic despre cel care a condus România între 1940 şi 1944. Câinele roşu Ion Antonescu s-a născut la Piteşti, în 1882, într-o familie de militari. A urmat şcoala militară şi s-a dedicat, trup şi suflet, carierei în armată.
Fiziceşte, “Ionel” nu era prea viguros. A rămas toată viaţa un bărbat mic de statură şi slăbuţ. A intrat în şcoală un an mai târziu, avea să sufere pentru avansările în grad care soseau, considera el, prea târziu şi să-şi facă, ulterior, renume de cârcotaş gata să-şi reclame superiorii până la ministru. A fost un adept al ordinii şi disciplinei până-n pânzele albe: odată ajuns la cârma ţării a încercat să reglementeze inclusiv domenii precum viaţa de noapte a restaurantelor şi barurilor sau lungimea fustei şi mersul pe bicicletă al femeilor. Avea reputaţia unui comandat neşovăitor şi dur. De-aici, şi de la părul blond spre roşcat, avea să i se tragă porecla “Câinele roşu”. A plănuit bătăliile primului Război Mondial Viitorul conducător e acuzat de unii cercetători că, în calitate de locotenent însărcinat în 1907 cu paza prefecturii Galaţi, ar fi făcut exces de zel în reprimarea ţăranilor răsculaţi dar mulţi istorici afirmă că tânărul Antonescu s-a comportat atunci ca oricare alt ofiţer în situaţia dată.
În schimb e unanim subliniat rolul strategic şi militar jucat de maiorul Antonescu într-un alt eveniment, de o importanţă crucială în istoria românească: primul război mondial, care a dus la crearea României Mari. Ajuns şef al Biroului Operaţii al Marelui Cartier General, Antonescu elaborează ordinele şi planurile marilor bătălii din a doua partea războiului. Istoricul militar Mihail Ionescu e de părere că experienţa lui din primul Război Mondial l-a proiectat în sferele înalte ale deciziei militare şi politice şi i-a jalonat, practic, destinul: “Eu cred că ulterioara lui carieră a fost desfăşurată sub acest semn, aş zice, subliminal, la el, ceva de felul: dac-am putut în primul Război Mondial, ca maior, să fac ce-am făcut, înseamnă că eu sunt chemat să conduc România.” Relaţii nu tocmai bune cu un rege nu tocmai bun Tot din timpul primului război mondial se trag, explică istoricul Ioan Scurtu, şi rădăcinile relaţiilor proaste dintre Antonescu şi prinţul Carol, viitorul rege Carol al doilea: “Carol a părăsit frontul, a plecat la Odessa, în august 1918, unde s-a căsătorit cu Zizi Lambrino… Pentru această dezertare a primit o pedeapsă modică, 60 de zile aşa-zis arest la mănăstirea Horaiţa, dar a fost graţiat. Această atitudine a lui Carol l-a deranjat pe Antonescu care n-a putut s-o uite niciodată şi considera că, totuşi, un militar trebuie să se prezinte la datorie.”
Viaţa politică românească interbelică e un amestec ciudat de democraţie şi autoritarism. Ferdinand “întregitorul” moare în 1927, fiul său, prinţul Carol, renunţă la succesiune, şi cum fiul lui, Mihai, e minor, se instituie o regenţă. Dar, trei ani mai târziu, Carol revine şi se proclamă rege. Antonescu va ajunge în fruntea Marelui Stat Major. Numai că, în stilul lui caracteristic, Antonescu întocmeşte un raport despre starea deplorabilă a armatei şi despre banii care nu se regăseau în dotare şi echipamente, cerând pedepsirea celor vinovaţi de deturnare de fonduri. Carol al doilea însuşi va fi fost unul dintre ei aşa că reacţia va fi simplă: îl va destitui din funcţie, ceea ce provoacă mari discuţii, inclusiv în Parlament. Proiectul violent al “purificării” României Scandaluri de corupţie, dezgust faţă de politicianism şi democraţie… În 1937 – Garda de Fier, partid naţionalist, ortodoxist şi antisemit, obţine un scor bun în alegeri.
Proiectul legionar al “purificării” României conducea spre totalitarism şi eliminarea “Celuilalt”, în primul rând a "Evreului", e însă un proiect de care au fost atraşi unii dintre cei mai străluciţi intelectuali ai epocii, explică istoricul Şerban Rădulescu Zoner: “Ne place sau nu ne place, trebuie să respectăm adevărul şi de astă dată nu mă refer la Antonescu ci la generaţia de tineri intelectuali care au devenit apoi personalităţi în exil – Cioran, Eliade şi Noica, cel rămas în ţară: au fost legionari.” Ion Antonescu e rotit în felurite locuri şi funcţii militare, poate din dorinţa lui Carol de a-l împiedica să prindă rădăcini şi să-şi facă relaţii. Dar relaţii – Antonescu avea, fiind poate unul dintre militarii cu cele mai întinse legături în lumea politică. Antonescu a avut discuţii şi a cochetat cu toţi şefii de partide: şi cu liberalii, şi cu ţărăniştii, şi cu legionarii. Ministru de război Înainte să ajungă la guvernare cu aceştia din urmă, a fost ministru de război în guvernul Goga-Cuza, guvern prin excelenţă antisemit, care a iniţiat, printre altele, revizuirea cetăţeniei evreilor. Potrivit unui decret, cei declaraţi “străini” îşi pierd drepturile politice, îşi pierd dreptul de a profesa şi riscă deportarea.
Unii istorici atrag atenţia că, în acest guvern, Antonescu a făcut figură de ministru favorabil Franţei şi Marii Britanii. Alţii sunt de părere că , de fapt, guvernul Goga-Cuza a dat semnalul colaborării dintre Germania nazistă şi România şi atrag atenţia că a intrat în acest guvern cu condiţia nereprimării mişcării legionare. Legionarii au practicat violenţa şi asasinatul politic iar regimul lui Carol al doilea a acţionat sau reacţionat aşijderi. În '38 Carol al doilea instaurează dictatura regală, desfiinţând partidele, abolind, practic, principiul separării puterilor şi promiţând reînnoirea ţării. România pierde o treime din teritoriu… Dar, în august 1939 Germania şi Uniunea Sovietică semnează faimosul Pact de neagresiune şi împărţire a zonelor de influenţă cunoscut prin numele miniştrilor lor de externe Ribbentrop-Molotov. Câteva zile mai târziu, la 1 septembrie, Germania atacă Polonia, ceea ce obligă Marea Britanie şi Franţa să declare război Germaniei. E începutul celui de-al doilea război mondial. Aplicând prevederile pactului, Uniunea Sovietică anexeaza estul Poloniei, atacă şi anexează teritorii finlandeze, baltice şi, în vara lui 1940, româneşti: Basarabia şi Bucovina de Nord.
Antonescu se simte chemat să-i ceară socoteală, printr-un memoriu, lui Carol al doilea. Reacţia: acesta îl va trimite la Mănăstirea Bistriţa, cu domiciliu forţat. Antonescu rămâne aici până la arbitrajul sau dictatul de la Viena, din 30 august 1940, care impunea României renunţarea la nordul Transilvaniei. E un eşec imens pentru Carol al doilea, cu o Românie care, prinsă între Germania şi Rusia, pierduse aproape o treime din teritoriu, la abia 20 de ani de la Marea Unire… Antonescu decide să-şi părăsească domiciliul obligatoriu, se îndreaptă spre capitală şi, la 4 septembrie, are o întâlnire la Ploieşti cu liderul ţărăniştilor, Iuliu Maniu. Cei doi discută despre situaţia creată şi despre manifestaţiile de stradă în care iniţial se strigase împotriva lui Hitler şi a lui Mussolini, împotriva Germaniei şi Italiei, pentru ca apoi protestele să se îndrepte împotriva lui Carol al doilea. Şerban Rădulescu Zoner povesteşte că a fost martor ocular al manifestaţiilor de la Bucureşti. Iniţial organizate de ţărănişti, ele au fost apoi preluate şi “fructificate” de legionari. …şi devine "stat naţional-legionar" Între timp, la palat se căuta o soluţie: Antonescu! - i se va fi sugerat lui Carol al doilea, după cum a scris chiar el în însemnările lui zilnice. Regele a fost uimit, date fiind relaţiile lor proaste, dar a căzut de acord că părea o soluţie bună. I-a cerut, aşadar, lui Antonescu să formeze un guvern de uniune naţională. Ioan Scurtu explică: “El a acceptat, a început consultări politice cu şefii partidelor, Maniu, Brătianu, Horia Sima, apoi i-a comunicat regelui că nu poate să formeze un asemenea guvern decât dacă obţine depline puteri pentru conducerea statului român. În realitate, aceştia îi ceruseră să obţină abdicarea lui Carol al doilea.
Cert este că, la 5 septembrie, Antonescu e numit în fruntea Consiliului e Miniştri şi însărcinat cu depline puteri pentru conducerea satului român.” În noaptea de 5 spre 6, Antonescu îi scrie lui Carol cerându-i să abdice, iar acesta anunţă că va trece grelele sarcini ale domniei pe umerii fiului său Mihai. Antonescu îi oferă garanţii de securitate, lui, Elenei Lupescu şi suitei şi se ţine de cuvânt, protejând trenul regal, asupra căruia legionarii au tras la un moment dat cu mitraliera. Ion Antonescu nu a făcut guvern de uniune naţională. Mai târziu, a spus că a fost din vina, “poltroneria”, după cum s-a exprimat el, a partidelor politice. Alte voci afirmă că liderii partidelor democratice şi-au dat seama că nu pot intra la guvernare cu un dictator. La 14 septembrie 1940, Antonescu formează un guvern împreună cu legionarii iar România e proclamată stat naţional-legionar. Antonescu e preşedintele Consiliului de Miniştri şi Conducătorul statului iar Horia Sima – vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi şeful Mişcării legionare. Sciziunea Antonescu-legionari – arbitrată de Hitler Dar divergenţele dintre cele două vârfuri de putere apar foarte curând. Nu sunt divergenţe de program, ci de manieră, subliniază Mihail Ionescu: “Antonescu era adeptul principiilor legionare, al "românizării", al aplicării legilor anti-semite, pentru a numi doar două dintre direcţiile acţiunii legionare, dar voia ca aceasta să se efectueze în ordine”. Însă ordinea în stat aşa cum o vedea Antonescu nu era o prioritate a legionarilor. Ei păreau a fi mai preocupaţi să-şi ia revanşa faţă de responsabilii politici ai dictaturii regale, care omorâse fără judecată pe mulţi dintre liderii lor, inclusiv pe Corneliu Zelea Codreanu, obiect de veneraţie mistică. Legionarii exhumă oseminte, se răzbună, asasinează în masă. Divergenţele cu Antonescu se amplifică. Punct culminant: violenţele din noaptea de 26 spre 27 noiembrie, când legionarii asasinează, la Jilava, 64 de foşti responsabili politici ai regimului Carol al doilea
În privinţa sciziunii Antonescu-Sima, factorii de decizie de la Berlin erau ei înşişi scindaţi. Şefii Partidului Nazist erau de partea legionarilor, Göbbels şi Himmler - la fel. Dar ministerul de externe nazist era de părere că în România e nevoie de linişte iar legionarii au produs haos, că Germania are nevoie de petrolul românesc şi de armata română - punct de vedere susţinut şi de sefii armatei germane. Ce părere avea Hitler? Când Antonescu semnase cu doar câteva zile înainte, la Berlin, Pactul tripartit, Hitler îi dăduse de înţeles că l-ar fi preferat pe el, dar nu era decis. I-a invitat pe cei doi în Germania, iar Sima nu s-a prezentat, poate în speranţa că, rămânând la Bucureşti putea pregăti mai bine preluarea puterii. Cert e că Hitler i-a declarat lui Antonescu că el e cel în care are deplină încredere: “singurul om din România în care are încredere”, subliniază Ioan Scurtu. Rebeliunea legionară şi pogromul de la Bucureşti La 21 ianuarie 1941 izbucneşte rebeliunea legionară. Legionarii ocupă instituţii, tipografii de ziare, radioul.
Se creează panică, mai ales că, în primele două zile, Antonescu “n-a prea reacţionat, explică Ioan Scurtu, a stat să vadă cum se comportă legionarii. Iar aceştia s-au comportat într-o manieră care i-a discreditat profound, au atacat şi alte instituţii ale statului, au deschis focul împotriva militarilor, au omorât oameni, s-a creat o stare de groază, şi atunci Antonescu a putut să apară ca un salvator, cel puţin asta este impresia mea, că el în mod deliberat i-a lăsat pe legionari, un timp, ca să se vadă cine sunt ei şi, după aceea, sigur, a apelat la armată şi l-a numit în frunte pe generalul Sănătescu, care a înăbuşit rebeliunea - acelaşi Sănătescu care avea să fie şeful guvernului de la 23 august 1944, numit după înlăturarea de la putere a mareşalului Antonescu.” Legionarii se făcuseră responsabili de distrugeri şi violenţe, şi de uciderea civililor, mai cu seamă a evreilor. 21 ianuarie 1941 rămâne, pentru comunitatea evreiescă, data Pogromului de la Bucureşti, cu 120 de victime. Antonescu se debarasase de legionarii antisemiţi, era însă el însuşi antisemit. Despre intrarea în război alături de Germania, despre trecerea Nistrului şi despre deportarea evreilor în Transnistria – în episodul următor. Mulţumim Arhivei Naţionale de Filme pentru materialul audio pus la dispoziţie şi Bibliotecii Academiei Române şi Muzeului Holocaustului de la Washington pentru permisiunea de a publica imagini din colecţiile lor. Serialul "Ion Antonescu şi asumarea istoriei" se difuzează sâmbătă, la ora 14.00 şi în reluare duminică, în transmisiunea de la ora 21.00. Aşteptăm comentariile dumneavoastră la rom.dept@bbc.co.uk | |||||||||||||||||||||||||||||||||||
Ascultaţi primul episod al serialului despre regimul Antonescu
Eu cred că ulterioara lui carieră a fost desfăşurată sub acest semn, aş zice, subliminal, la el, ceva de felul: dac-am putut în primul Război Mondial, ca maior, să fac ce-am făcut, înseamnă că eu sunt chemat să conduc România.
