Horia Sima despre bilanțul

guvernării legionare – septembrie 1940 – ianuarie 1941

1 mai 2015|Doctrină naţionalistă, Textele altora

Material pus la dispoziție de dl CĂLIN KASPER
.

Iata ce spune acelasi Horia Sima despre contributia legionara la miracolul din acea perioada:

„În trei luni şi jumătate de regim legionar s‑au
realizat mari îmbunătăţiri în administraţia publică, fapt cu atât mai vrednic
de remarcat cu cât am guvernat în împrejurările catastrofale pe care le‑am
moştenit de la fostul regim. Cu graniţele prăbuşite, cu o treime din teritoriul
naţional pierdut, cu sute de mii de refugiaţi, cu un an agricol sărac, guvernul
nostru, într‑un timp record, a reuşit nu numai să normalizeze situaţia
economică a ţarii, dar să şi prezinte la sfârşitul anului un bilanţ excedentar,
care întrecea toate aşteptările.

Pentru a verifica acest fapt, avem la dispoziţie chiar darea de seamă a Generalului Antonescu de la sfârşitul anului 1940, publicată sub numele de „Înfăptuirile guvernului de la 6 Septembrie la 31 Decembrie 1940“. Această declaraţie oficială nu mai lasă niciun dubiu asupra rolului fecund şi creator al legionarismului în viaţa de Stat. Vom extrage din acest document numai acele părti, vom selecţiona numai acele realizări sociale şi economice, numai acele „înfăptuiri“ în care rolul mişcării a fost determinant în progresul realizat.

I. Refacerea agricolă a ţarii.

Semănăturile de toamnă s‑au realizat pe o suprafaţă de 2.389.555 hectare, faţă de numai 1.660.000 în anul 1939. Diferenţa este enormă, căci înseamnă un spor de 39 la sută. Pregătirea ogoarelor pentru însămânţările
de primăvară însumează alte 1.300.000 hectare. Acest rezultat excepţional în agricultură se datorează prefecţilor legionari şi organizaţiilor noastre, care
aveau ramificaţii până în ultimul cătun. Cuiburile de legionari i‑au îndemnat
şi încurajat pe ţărani să iasă la câmp cu plugurile şi să lucreze din toate
puterile pentru a nu lăsa niciun petec de pământ necultivat. Fără acest uriaş
efort de ultimă oră, ţara ar fi căzut pradă foametei în anul viitor.

II. Ridicarea nivelului de trai al muncitorimii.

În darea de seamă a Generalului se recunoaşte că salariile muncitorilor s‑au mărit sub regimul legionar, după regiuni, între 30 şi 70 la sută. Şi această „înfăptuire“ este opera exclusivă a mişcării. Am arătat în capitolele
anterioare cum am intervenit personal la marile întreprinderi pentru protecţia muncitorimii şi cum, paralel, Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, a fixat o scară de salarizare minimă pentru toate categoriile de lucrători.

III. Ajutorarea populaţiei evacuate.

Refugiaţii din Ardealul de Nord, din Bucovina de
Nord şi din Basarabia au fost sprijiniţi de Stat în două feluri: prin ajutoare
imediate, care li s‑au acordat pentru a face faţă primelor nevoi, până vor
putea sa‑şi înjghebeze o nouă existenţă şi, în continuare, prin plasarea lor în funcţii şi munci corespunzătoare ocupaţiei lor anterioare, fie la Stat fie în
întreprinderi particulare fie în agricultură. Pînă la 15 Noiembrie 1940, spune
comunicatul, au fost repartizaţi în administraţia Statului cea mai mare parte a slujbaşilor din teritoriile pierdute: 32.231 de preoţi, învăţători şi
funcţionari; 427 avocaţi au putut să‑şi reia activitatea în diferite barouri,
primind prime de aşezare; medicii şi farmaciştii au fost repartizaţi în noi
posturi; ţăranilor refugiaţi li s‑au pus la dispoziţie pământuri arabile din
disponibilităţile Statului; studenţii şi‑au găsit locuri în cămine, iar elevii
au fost reintegraţi în diverse licee din ţară.

Toate aceste operaţii de aşezare a sutelor de mii de refugiaţi au căzut în
sarcina miniştrilor legionari; Corneliu Georgescu, Subsecretar de Stat pentru Colonizare şi Populaţia Evacuată; Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale; Traian Brăileanu, Ministrul Educaţiei Naţionale şi al Cultelor; General Petrovicescu, Ministrul de Interne. Toţi s‑au achitat în mod strălucit de misiunea lor, rezolvând repede şi eficace toate problemele refugiaţilor.

IV. Acţiunea „Ajutorului Legionar“.

Comunicatul face cunoscut că, pentru a uşura viaţa refugiaţilor, „Ajutorul
legionar“ a înfiinţat cantine cu preţ redus pe lângă fiecare Prefectură. Dar în
afară de mesele plătite, „Ajutorul Legionar“ a distribuit 500.000 de mese
gratuite populaţiei lipsită de mijloace. Graţie mişcării legionare nu mai
existau oameni care să moară de foame în România.

V. Exproprierea proprietăţilor rurale ale evreilor.

Generalul pune în contul „înfăptuirilor“ guvernului şi exproprierea a
56.430 hectare, a morilor şi întreprinderilor forestiere aflate până atunci în
stăpânirea evreilor. După cum am arătat mai sus, exproprierea bunurilor rurale evreieşti se datorează iniţiativei mişcării legionare. O parte a acestor bunuri a servit la reaşezarea populaţiei refugiate. Li s‑au dat ţăranilor pământuri arabile, iar alţi refugiaţi au fost numiţi funcţionari la morile şi întreprinderile forestiere expropriate.

VI. Excedent bugetar de 5.774.000.000.

Cum de s‑a ajuns la aceste economii fabuloase într‑un timp atât de scurt?
Cum de s‑a realizat acest miracol economic? Explicaţia ne‑o dă tot comunicatul Generalului. Încasările Statului au crescut considerabil, exact imediat după instaurarea guvernului legionar. Iată cifrele comparative:

Septembrie 1940, s‑au încasat 3.502.400.000 lei faţă de numai 2.768.800.000 lei în luna Septembrie a anului anterior, 1939.
Otombrie 1940, s‑au încasat 3.874.260.000 lei faţă de numai 2.766.000.000 în Octombrie 1939. Şi aşa mai departe, plusul de încasări menţinându‑se la aproximativ un miliard de lei în lunile următoare. Am explicat, într‑un capitol anterior, de unde a venit acest supliment de încasări în arca Statului.

Excedentul de 5.700.000.000 se mai datorează şi severei administraţii a
banului public sub regimul legionar. Economiile realizate sunt imaginea fidelă a unor miniştri conştienţi de răspunderea lor faţă de Stat.

Pentru toate aceste „înfăptuiri“, Generalul n‑a avut niciun cuvânt de recunoştinţă şi mulţumire, nici când a publicat această dare de seamă şi cu atât mai puţin mai târziu, când s‑a despărţit de noi în modul odios în care a făcut‑o, atacându‑ne pe la spate. Şi‑a însuşit aceste realizări ca si cum ar fi fost opera lui exclusivă, ignorând munca şi sacrificiile mişcării. Orice om cu mintea sănătoasă trebuie să se întrebe cum se poate ca o ţară aflată „în convulsiunile anarhiei“ sau pe „marginea prăpastiei“, după termenul predilect de mai târziu al generalului, să poată prezenta, într‑un interval atât de scurt, un bilanţ economic atât de îmbucurător? Trebuie să presupunem că colaborarea mişcării la guvernare a reprezentat un coeficient de muncă intensivă, de sacrificiu zilnic şi de patriotism curat, pentru ca sa poată face acest salt impresionant în economie. Dacă acest ritm de guvernare ar fi continuat, s‑ar fi creat din România o oază de prosperitate în Europa, cu toată calamitatea războiului.

În loc de a recunoaşte şi răsplăti munca noastră dezinteresată şi rodnică pentru neam, Generalul Antonescu, după ce a ajuns
singurul stăpân al ţării, ne‑a copleşit cu cele mai infame acuzaţii, care
dovedesc josnicul său caracter. Noi am fost ca nişte soldaţi care am fost
trimişi de Şeful Statului pentru a ocupa nişte poziţii economice înaintate, cu
scopul de a feri patrimoniul naţional să nu cadă în mâna altor străini. Deşi
înzestraţi cu mijloace precare, ne‑am făcut datoria cum am putut, fiind
convinşi că Generalul Antonescu împărtăşeşte aceleaşi îngrijorări pentru soarta economiei naţionale. Nu ne puteam imagina că mai târziu, renegându‑şi propriile lui idei şi decizii, să ne dezavueze şi să ne acuze de săvârşirea unor fapte pe care el însuşi le ordonase. O asemenea mişelie era peste putinţa noastră să concepem. L‑a întrecut chiar şi pe Regele Carol, care ne era cel puţin duşman declarat.

Generalul s‑a ridicat pe mormintele noastre, ne‑a invitat să participăm la laurii victoriei într‑o guvernare comună, ne‑a solicitat ca sub patronajul său să dăm bătălia de românizare a comerţului şi industriei, pentru ca apoi să facă stânga împrejur şi să apuce un alt drum, desolidarizându‑se de noi şi de tot ce‑am făcut împreună în domeniul românizării, sub propria lui conducere. Pentru a face pe placul evreilor şi pentru a capta bunăvoinţa Germanilor, ne‑a azvârlit în rândurile celei mai josnice speţe de delicvenţi, acuzându‑ne de furturi, violenţe şi însuşiri de bunuri străine, deşi ştia prea bine că n‑au niciun fundament, cu circumstanţa agravantă că aceste presupuse „delicte“ au fost acte care au emanat din tronul propriei lui autorităţi de Şef de Stat.

Această conduită dementă, această lipsă elementară de omenie faţă de nişte colaboratori loiali, nu putea duce decât la catastrofă. Au fost ofensate toate valorile morale şi politice ale naţiei noastre.“

GUVERNAREA GARZII DE FIER.

 

Serialul "Ion Antonescu şi asumarea istoriei"

Delia Radu realizatoarea seriei     Ion Antonescu şi Adolf Hitler (foto. Biblioteca Academiei Române) BBC vă invită să ascultaţi trei programe ARENA consacrate personalităţii lui Ion Antonescu, rolului său în istoria României şi modului în care îşi asumă România de azi acest rol. La capătul serialului, vă invităm să ne trimiteţi întrebări, la care invitaţii BBC vor încerca să răspundă, în cadrul unei noi emisiuni ARENA. EPISODUL 1: DE LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL LA REBELIUNEA LEGIONARĂ Un punct simbolic de pornire a discuţiei e Biserica Sfinţii Constantin şi Elena, din Piaţa Muncii, Bucureşti. Ascultaţi primul episod al serialului despre regimul Antonescu În curtea ei a fost ridicat bustul lui Ion Antonescu, ctitor al bisericii - asta pe vremea când reabilitarea Mareşalului îşi găsea adepţi chiar în rândul autorităţilor publice româneşti iar numărul statuilor, plăcilor şi străzilor botezate cu numele său era în creştere. Un bust într-o cutie de conserve Între timp, lucrurile s-au schimbat. La nivel oficial, disputa dintre cei pentru care Antonescu încarna patriotismul şi anticomunismul şi cei care atrăgeau atenţia că el se face vinovat de ucideri în masă ale evreilor a fost tranşată: prin vocea liderilor ei, România şi-a asumat public responsabilitatea pentru victimele Holocaustului din teritoriile româneşti sau aflate sub administraţie românească, în vremea regimului Antonescu. Bizarul camuflaj metalic al bustului lui Antonescu, pe una din laturile Bisericii Sfinţii Constantin şi Elena din Bucureşti Prin lege, plasarea în spaţiul public a statuii sale e interzisă. Şi totuşi, bustul din Piaţa Muncii nu a fost demontat ci acoperit cu un fel de cuşcă pătrată de metal. Semi-respectare, semi-sfidare a legii, după tipicul românesc? La nivel neoficial, adică pe trotuarul de lângă bust, o mică parte a trecătorilor au păreri din care resultă că aici disputa a rămas netranşată: unii spun “a fost bun” iar alţii “a fost un criminal”. Dar, pentru marea majoritate, Ion Antonescu rămâne, practic, băgat la cutie literal şi-n toate sensurile: oamenii de pe stradă declară că nu ştiu nimic despre cel care a condus România între 1940 şi 1944. Câinele roşu Ion Antonescu s-a născut la Piteşti, în 1882, într-o familie de militari. A urmat şcoala militară şi s-a dedicat, trup şi suflet, carierei în armată. A avut o carieră militară solidă - printre altele, în anii ‘20, a fost şi ataşat militar la Paris şi Londra. (Fotografie din arhiva Ministerului Apărării Naţionale) Fiziceşte, “Ionel” nu era prea viguros. A rămas toată viaţa un bărbat mic de statură şi slăbuţ. A intrat în şcoală un an mai târziu, avea să sufere pentru avansările în grad care soseau, considera el, prea târziu şi să-şi facă, ulterior, renume de cârcotaş gata să-şi reclame superiorii până la ministru. A fost un adept al ordinii şi disciplinei până-n pânzele albe: odată ajuns la cârma ţării a încercat să reglementeze inclusiv domenii precum viaţa de noapte a restaurantelor şi barurilor sau lungimea fustei şi mersul pe bicicletă al femeilor. Avea reputaţia unui comandat neşovăitor şi dur. De-aici, şi de la părul blond spre roşcat, avea să i se tragă porecla “Câinele roşu”. A plănuit bătăliile primului Război Mondial Viitorul conducător e acuzat de unii cercetători că, în calitate de locotenent însărcinat în 1907 cu paza prefecturii Galaţi, ar fi făcut exces de zel în reprimarea ţăranilor răsculaţi dar mulţi istorici afirmă că tânărul Antonescu s-a comportat atunci ca oricare alt ofiţer în situaţia dată.  Eu cred că ulterioara lui carieră a fost desfăşurată sub acest semn, aş zice, subliminal, la el, ceva de felul: dac-am putut în primul Război Mondial, ca maior, să fac ce-am făcut, înseamnă că eu sunt chemat să conduc România.   Istoricul militar Mihail Ionescu În schimb e unanim subliniat rolul strategic şi militar jucat de maiorul Antonescu într-un alt eveniment, de o importanţă crucială în istoria românească: primul război mondial, care a dus la crearea României Mari. Ajuns şef al Biroului Operaţii al Marelui Cartier General, Antonescu elaborează ordinele şi planurile marilor bătălii din a doua partea războiului. Istoricul militar Mihail Ionescu e de părere că experienţa lui din primul Război Mondial l-a proiectat în sferele înalte ale deciziei militare şi politice şi i-a jalonat, practic, destinul: “Eu cred că ulterioara lui carieră a fost desfăşurată sub acest semn, aş zice, subliminal, la el, ceva de felul: dac-am putut în primul Război Mondial, ca maior, să fac ce-am făcut, înseamnă că eu sunt chemat să conduc România.” Relaţii nu tocmai bune cu un rege nu tocmai bun Tot din timpul primului război mondial se trag, explică istoricul Ioan Scurtu, şi rădăcinile relaţiilor proaste dintre Antonescu şi prinţul Carol, viitorul rege Carol al doilea: “Carol a părăsit frontul, a plecat la Odessa, în august 1918, unde s-a căsătorit cu Zizi Lambrino… Pentru această dezertare a primit o pedeapsă modică, 60 de zile aşa-zis arest la mănăstirea Horaiţa, dar a fost graţiat. Această atitudine a lui Carol l-a deranjat pe Antonescu care n-a putut s-o uite niciodată şi considera că, totuşi, un militar trebuie să se prezinte la datorie.” Carol al doilea - un suveran care a devenit primul dictator al României Viaţa politică românească interbelică e un amestec ciudat de democraţie şi autoritarism. Ferdinand “întregitorul” moare în 1927, fiul său, prinţul Carol, renunţă la succesiune, şi cum fiul lui, Mihai, e minor, se instituie o regenţă. Dar, trei ani mai târziu, Carol revine şi se proclamă rege. Antonescu va ajunge în fruntea Marelui Stat Major. Numai că, în stilul lui caracteristic, Antonescu întocmeşte un raport despre starea deplorabilă a armatei şi despre banii care nu se regăseau în dotare şi echipamente, cerând pedepsirea celor vinovaţi de deturnare de fonduri. Carol al doilea însuşi va fi fost unul dintre ei aşa că reacţia va fi simplă: îl va destitui din funcţie, ceea ce provoacă mari discuţii, inclusiv în Parlament. Proiectul violent al “purificării” României Scandaluri de corupţie, dezgust faţă de politicianism şi democraţie… În 1937 – Garda de Fier, partid naţionalist, ortodoxist şi antisemit, obţine un scor bun în alegeri.  Ne place sau nu ne place, trebuie să respectăm adevărul şi de astă dată nu mă refer la Antonescu ci la generaţia de tineri intelectuali care au devenit apoi personalităţi în exil – Cioran, Eliade şi Noica, cel rămas în ţară: au fost legionari.   Şerban Rădulescu Zoner Proiectul legionar al “purificării” României conducea spre totalitarism şi eliminarea “Celuilalt”, în primul rând a "Evreului", e însă un proiect de care au fost atraşi unii dintre cei mai străluciţi intelectuali ai epocii, explică istoricul Şerban Rădulescu Zoner: “Ne place sau nu ne place, trebuie să respectăm adevărul şi de astă dată nu mă refer la Antonescu ci la generaţia de tineri intelectuali care au devenit apoi personalităţi în exil – Cioran, Eliade şi Noica, cel rămas în ţară: au fost legionari.” Ion Antonescu e rotit în felurite locuri şi funcţii militare, poate din dorinţa lui Carol de a-l împiedica să prindă rădăcini şi să-şi facă relaţii. Dar relaţii – Antonescu avea, fiind poate unul dintre militarii cu cele mai întinse legături în lumea politică. Antonescu a avut discuţii şi a cochetat cu toţi şefii de partide: şi cu liberalii, şi cu ţărăniştii, şi cu legionarii. Ministru de război Înainte să ajungă la guvernare cu aceştia din urmă, a fost ministru de război în guvernul Goga-Cuza, guvern prin excelenţă antisemit, care a iniţiat, printre altele, revizuirea cetăţeniei evreilor. Potrivit unui decret, cei declaraţi “străini” îşi pierd drepturile politice, îşi pierd dreptul de a profesa şi riscă deportarea. Octavian Goga şi Ion Antonescu. În 1943, Alfred Rosenberg, lider al Partidului Nazist, ministrul Teritoriilor Ocupate din Est scria: "Practic, Antonescu e văzut azi ca executor al moştenirii încredinţate lui de Goga." Unii istorici atrag atenţia că, în acest guvern, Antonescu a făcut figură de ministru favorabil Franţei şi Marii Britanii. Alţii sunt de părere că , de fapt, guvernul Goga-Cuza a dat semnalul colaborării dintre Germania nazistă şi România şi atrag atenţia că a intrat în acest guvern cu condiţia nereprimării mişcării legionare. Legionarii au practicat violenţa şi asasinatul politic iar regimul lui Carol al doilea a acţionat sau reacţionat aşijderi. În '38 Carol al doilea instaurează dictatura regală, desfiinţând partidele, abolind, practic, principiul separării puterilor şi promiţând reînnoirea ţării. România pierde o treime din teritoriu… Dar, în august 1939 Germania şi Uniunea Sovietică semnează faimosul Pact de neagresiune şi împărţire a zonelor de influenţă cunoscut prin numele miniştrilor lor de externe Ribbentrop-Molotov. Câteva zile mai târziu, la 1 septembrie, Germania atacă Polonia, ceea ce obligă Marea Britanie şi Franţa să declare război Germaniei. E începutul celui de-al doilea război mondial. Aplicând prevederile pactului, Uniunea Sovietică anexeaza estul Poloniei, atacă şi anexează teritorii finlandeze, baltice şi, în vara lui 1940, româneşti: Basarabia şi Bucovina de Nord. Semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov. În spate, în partea dreaptă a fotografiei - Stalin Antonescu se simte chemat să-i ceară socoteală, printr-un memoriu, lui Carol al doilea. Reacţia: acesta îl va trimite la Mănăstirea Bistriţa, cu domiciliu forţat. Antonescu rămâne aici până la arbitrajul sau dictatul de la Viena, din 30 august 1940, care impunea României renunţarea la nordul Transilvaniei. E un eşec imens pentru Carol al doilea, cu o Românie care, prinsă între Germania şi Rusia, pierduse aproape o treime din teritoriu, la abia 20 de ani de la Marea Unire… Antonescu decide să-şi părăsească domiciliul obligatoriu, se îndreaptă spre capitală şi, la 4 septembrie, are o întâlnire la Ploieşti cu liderul ţărăniştilor, Iuliu Maniu. Cei doi discută despre situaţia creată şi despre manifestaţiile de stradă în care iniţial se strigase împotriva lui Hitler şi a lui Mussolini, împotriva Germaniei şi Italiei, pentru ca apoi protestele să se îndrepte împotriva lui Carol al doilea. Şerban Rădulescu Zoner povesteşte că a fost martor ocular al manifestaţiilor de la Bucureşti. Iniţial organizate de ţărănişti, ele au fost apoi preluate şi “fructificate” de legionari. …şi devine "stat naţional-legionar" Între timp, la palat se căuta o soluţie: Antonescu! - i se va fi sugerat lui Carol al doilea, după cum a scris chiar el în însemnările lui zilnice. Regele a fost uimit, date fiind relaţiile lor proaste, dar a căzut de acord că părea o soluţie bună. I-a cerut, aşadar, lui Antonescu să formeze un guvern de uniune naţională. Ioan Scurtu explică: “El a acceptat, a început consultări politice cu şefii partidelor, Maniu, Brătianu, Horia Sima, apoi i-a comunicat regelui că nu poate să formeze un asemenea guvern decât dacă obţine depline puteri pentru conducerea statului român. În realitate, aceştia îi ceruseră să obţină abdicarea lui Carol al doilea. Horia Sima, comandantul Gărzii de Fier şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în 1940 Cert este că, la 5 septembrie, Antonescu e numit în fruntea Consiliului e Miniştri şi însărcinat cu depline puteri pentru conducerea satului român.” În noaptea de 5 spre 6, Antonescu îi scrie lui Carol cerându-i să abdice, iar acesta anunţă că va trece grelele sarcini ale domniei pe umerii fiului său Mihai. Antonescu îi oferă garanţii de securitate, lui, Elenei Lupescu şi suitei şi se ţine de cuvânt, protejând trenul regal, asupra căruia legionarii au tras la un moment dat cu mitraliera. Ion Antonescu nu a făcut guvern de uniune naţională. Mai târziu, a spus că a fost din vina, “poltroneria”, după cum s-a exprimat el, a partidelor politice. Alte voci afirmă că liderii partidelor democratice şi-au dat seama că nu pot intra la guvernare cu un dictator. La 14 septembrie 1940, Antonescu formează un guvern împreună cu legionarii iar România e proclamată stat naţional-legionar. Antonescu e preşedintele Consiliului de Miniştri şi Conducătorul statului iar Horia Sima – vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi şeful Mişcării legionare. Sciziunea Antonescu-legionari – arbitrată de Hitler Dar divergenţele dintre cele două vârfuri de putere apar foarte curând. Nu sunt divergenţe de program, ci de manieră, subliniază Mihail Ionescu: “Antonescu era adeptul principiilor legionare, al "românizării", al aplicării legilor anti-semite, pentru a numi doar două dintre direcţiile acţiunii legionare, dar voia ca aceasta să se efectueze în ordine”. Însă ordinea în stat aşa cum o vedea Antonescu nu era o prioritate a legionarilor. Ei păreau a fi mai preocupaţi să-şi ia revanşa faţă de responsabilii politici ai dictaturii regale, care omorâse fără judecată pe mulţi dintre liderii lor, inclusiv pe Corneliu Zelea Codreanu, obiect de veneraţie mistică. Legionarii exhumă oseminte, se răzbună, asasinează în masă. Divergenţele cu Antonescu se amplifică. Punct culminant: violenţele din noaptea de 26 spre 27 noiembrie, când legionarii asasinează, la Jilava, 64 de foşti responsabili politici ai regimului Carol al doilea iar apoi, în dimineaţa de 27 noiembrie, pe Virgil Madgearu şi Nicolae Iorga. În prezenţa lui Hitler, Antonescu semnează Pactul Tripartit, un plan de ajutorare pe 10 ani, încheiat anterior, la sfârşitul lui septembrie '40, de puterile Axei: Germania, Italia şi Japonia (Berlin, 23 noiembrie 1940) În privinţa sciziunii Antonescu-Sima, factorii de decizie de la Berlin erau ei înşişi scindaţi. Şefii Partidului Nazist erau de partea legionarilor, Göbbels şi Himmler - la fel. Dar ministerul de externe nazist era de părere că în România e nevoie de linişte iar legionarii au produs haos, că Germania are nevoie de petrolul românesc şi de armata română - punct de vedere susţinut şi de sefii armatei germane. Ce părere avea Hitler? Când Antonescu semnase cu doar câteva zile înainte, la Berlin, Pactul tripartit, Hitler îi dăduse de înţeles că l-ar fi preferat pe el, dar nu era decis. I-a invitat pe cei doi în Germania, iar Sima nu s-a prezentat, poate în speranţa că, rămânând la Bucureşti putea pregăti mai bine preluarea puterii. Cert e că Hitler i-a declarat lui Antonescu că el e cel în care are deplină încredere: “singurul om din România în care are încredere”, subliniază Ioan Scurtu. Rebeliunea legionară şi pogromul de la Bucureşti La 21 ianuarie 1941 izbucneşte rebeliunea legionară. Legionarii ocupă instituţii, tipografii de ziare, radioul. Interiorul unui magazin deţinut de evrei, distrus în timpul pogromului de la Bucureşti (Sursa: Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, 21-23 ianuarie 1941, Bucureşti) Se creează panică, mai ales că, în primele două zile, Antonescu “n-a prea reacţionat, explică Ioan Scurtu, a stat să vadă cum se comportă legionarii. Iar aceştia s-au comportat într-o manieră care i-a discreditat profound, au atacat şi alte instituţii ale statului, au deschis focul împotriva militarilor, au omorât oameni, s-a creat o stare de groază, şi atunci Antonescu a putut să apară ca un salvator, cel puţin asta este impresia mea, că el în mod deliberat i-a lăsat pe legionari, un timp, ca să se vadă cine sunt ei şi, după aceea, sigur, a apelat la armată şi l-a numit în frunte pe generalul Sănătescu, care a înăbuşit rebeliunea - acelaşi Sănătescu care avea să fie şeful guvernului de la 23 august 1944, numit după înlăturarea de la putere a mareşalului Antonescu.” Legionarii se făcuseră responsabili de distrugeri şi violenţe, şi de uciderea civililor, mai cu seamă a evreilor. 21 ianuarie 1941 rămâne, pentru comunitatea evreiescă, data Pogromului de la Bucureşti, cu 120 de victime. Antonescu se debarasase de legionarii antisemiţi, era însă el însuşi antisemit. Despre intrarea în război alături de Germania, despre trecerea Nistrului şi despre deportarea evreilor în Transnistria – în episodul următor. Mulţumim Arhivei Naţionale de Filme pentru materialul audio pus la dispoziţie şi Bibliotecii Academiei Române şi Muzeului Holocaustului de la Washington pentru permisiunea de a publica imagini din colecţiile lor. Serialul "Ion Antonescu şi asumarea istoriei" se difuzează sâmbătă, la ora 14.00 şi în reluare duminică, în transmisiunea de la ora 21.00. Aşteptăm comentariile dumneavoastră la rom.dept@bbc.co.uk