Cum a fost asasinată Comandanta Cetăţuilor de Fete Legionare, NICOLETA NICOLESCU
(FRAGMENT DIN LUCRAREA “MARTIRII NE VEGHEAZă DIN CERURI” DE NICOLAE NIţă)
…Câteva luni mai apoi, aflase de sfârsitul tragic al Nicoletei Nicolescu, Comandantă Legionară, sefa Cetăţuilor de Fete pe Å£ară.
Arestată împreună cu multe alte camarade din Cetăţui în 1938, fusese schingiuită în beciurile Prefecturii Politiei Capitalei luni de-a rândul, în chipul cel mai crud.
Roata morţii se învârtea sârguincios; vesti tragice soseau din ţara întreagă despre cei cuminecaţi în credinţa lor pe drumul cu Arhangheli.
si, într-una din zilele lunii iunie, vestea uciderii Nicoletei si cruzimile la care a fost supusă în ultimele clipe de viaţă ale ei, străbătu ca fulgerul toată suflarea românească. secretul acestei tragedii, n-a putut fi păstrat. Până si brutele asasine s-au cutremurat de zelul de neînvins al credinţei Nicoletei.
într-o celulă de la subsolul Prefecturii, cu oasele zdrelite, cu pieptul tăiat măcelăreste ca să i se ia viaÅ£a grabnic, eroina îi înfruntase aprig pe temnicerii si schingiuitorii ei, refuzând să moară repede, asa cum sperau ei. încă mai respira si cuÅ£itele negre banditesti, cu lame groase, îi sfârtecau trupul încăpăţânat să rămână pe viaÅ£a asta, încăpăţânat să mai respire încă, până la ultimul strop de viaţă. Imagine dantescă de care gâzii cei fiorosi s-au îngrozit… Aruncată apoi pe podeaua unei camionete-dube, între lopeÅ£i si târnăcoape îngropătoare de alte vieÅ£i tinere în pădurea Pantelimon, fusese transportată la Crematoriu.
– Nu moare mă! Nu moare!… Nu vrea să moară!…
în spatele Crematoriului, masina se opri. Undeva mai pe dreapta, o usă dosnică ce duce în incintă. Mecanicul de serviciu Ion Cerchez o deschise:
– Actele de…
– Care acte? – îi tăie repezit întrebarea unul din agenÅ£i. N-are nevoie dă ele un’ să duce… Cară-te…
– Da, dar stiÅ£i, corpul trebuie înregistrat…
– s-a făcut de delegaÅ£ii Prefecturii: siguranÅ£a statului. stim noi ce trebuie… Cară-te de-aici…
Pus în fata autorităţilor “statului”, mecanicul deschise larg usa si se dă într-o parte, lăsându-i să intre – vrând-nevrând – pe cei doi asasini: Pavel Patriciu, Comisarul Prefecturii de PoliÅ£ie din Bucuresti si agentul Iuliu Horvath.
sacul atârna greu… Rosit de sângele pierdut al victimei, l-au apucat cu grijă de colÅ£uri, să nu se murdărească si au intrat în Crematoriu, cotind la stânga, pe culoarul palid luminat.
sacul fu trântit pe podeaua de beton, ca o povară apăsătoare si, în cădere, gura legată i se deschise. Capul Nicoletei se revărsă în afară, la viaţă parcă. Horcăia în sânge încercând să respire si ochii priveau straniu la cele trei personagii, înmărmurite la vederea ei încă în viaţă… Era aproape de ora 23…
PuÅ£in mai apoi, în cuptorul cu nr. 1, rezervat permanent victimelor legionare, focul o cuprinse, în gemete apocaliptice de durere. Refuza, refuza să moară, parcă în ciuda călăilor…
Dintr-o dată, nu se mai auzi nimic. se făcu liniste, o liniste mormântală si apăsătoare… Pe obrazul mecanicului de la Crematoriu, Ion Cerchez, se prelinse pe nesimÅ£ite o lacrimă si încercă iute să si-o ascundă cu mâna.
– A murit!… Ai văzut?!… Å£i-am spus eu…
Din cosul cuptorului cu nr. 1, fumul albăstrui se răspândeste ca o perdea subÅ£ire deasupra orasului cufundat în noapte, vestind miselia cea mare… O viaţă de cruciată se stinsese în flăcări, pe rug… Din cer, stropi de ploaie încep să se reverse deasupra pământului ca la o comandă si trăsnetele lui Dumnezeu încep să biciuie văzduhul cu fulgerări mânioase; dar focul iudelor, ascuns, pâlpâie neatins corpul martirei…
sfatul miselnic, uneltit si hotărât de putere împotriva tineretului crestin legionar, osândea hoÅ£este la moarte. Rodul de aur al ţării, păsea pe drumul spinos al calvarului si mântuirii Neamului…
Sunday, April 25, 2021
Rebeliunea legionară. Trei zile de lupte sângeroase între Ion Antonescu şi Mişcarea Legionară
În septembrie 1940 pierderile teritoriale ce au lovit ţara aruncă România într-o gravă criză politică. După cedarea Basarabiei sovieticilor, a urmat Dictatul de la Viena care rupea Transilvania de patria mamă. Pe fondul creşterii impresionante a popularităţii Mişcării Legionare, se formează un guvern condus de generalul Ion Antonescu care aduce şi Garda lui Horia Sima la putere. Astfel, Regatul României se transformase la 14 septembrie 1940, în Stat Naţional Legionar autoritar.
Însă această conducere bicefală nu va avea o viaţă lungă. După doar câteva luni de guvernare comună pe 21 ianuarie 1941, legionarii s-au întors împotriva lui Ion Antonescu, încercând să preia singuri întreaga puterea. Au fost trei zile de violenţe extreme între Legiune şi armată. În cele din urmă, rebeliunea este înfântă iar Legiunea a intrat într-un declin din care nu a mai ieşit niciodată.
Rebeliunea legionară nu s-a manifestat la fel pe întregul teritoriu românesc. În ţară rebeliunea i-a luat prin surprindere pe legionari, asta cu toate că Ion Antonescu acuza Legiunea că a organizat cu câteva luni înainte întreaga lovitură. Adevăratele vărsări de sânge au avut loc cu precădere în Capitală. Însă, chiar şi în Bucureşti foarte mulţi legionari s-au alăturat luptei în mod spontan.
Rebeliune pe cântece naționaliste
Legionarii puneau sub semnul întrebării loialitatea lui Antonescu faţă de România şi cereau demisia câtorva miniştri din cabinetul său. Astfel, ei au ocupat sediul poliţiei şi a postului naţional de radio. Mulţi alţi legionari au ocupat clădirile în care lucrau, s-au baricadat, iar sub ameninţarea armelor au preluat controlul. Poetul Radu Gyr, de la balconul Teatrului Naţional s-a adresat mulţimii cerând legionarilor să ocupe posturile de telofonie îndemnându-i totodată să interpreteze cântece legionare.
Răspunsul armatei a fost cât se poate de prompt şi nu s-a lăsat deloc aşteptat.
Şase regimente şi un batalion au ocupat Piaţa Victoriei. Aceştia au deschis focul şi au răscolit clădirile din apropiere. Oricine se apropia la mai mult de 500 de metri de soldaţi era împuşcat iar tancurile armatei au tras fără încetare în clădirile ocupate de legionari.
Rebelii fideli Legiunii au continuat bătălia și nu de puţine ori s-a ajuns la lupe corp la corp. Rebeliunea devenise un sângeros război deschis care se va încheia la 23 ianuarie odată cu victoria, de altfel normală, a armatei.
În doar trei zile armata a reuşit să îi învingă pe legionari. Presa legionară însă scria că rebeliunea era un complot iudeo-masonic şi susţinea cu înverşunare că armata a tras în protestatarii care în mod paşnic intonau cântece legionare. După rebeliune, liderii Mişcării Legionare au decis să suspende orice activitate.
Consecințele rebeliunii
Legiunea era definitiv înfrântă, dar, chiar şi aşa existau suspiciuni că celule legionare încearcă în continuare asasinarea lui Ion Antonescu. Represiunea din partea generalului a venit imediat.
Cei care au reuşit să fugă din ţară au făcut-o în special în Germania. De altfel, Horia Sima, liderul Mişcării Legionare a fost unul dintre ei. În total aproximativ 400 de legionari s-au refugiat în Germania nazistă iar cei care nu au fugit din ţară au fost arestaţi.
Printre cei arestaţi s-au numărat sute de liceeni. Mişcarea era însă decimată întrucât existau tensiuni între vechii legionari de pe vremea "Căpitanului" Corneliu Zelea Codreanu şi cei din noua generaţie de după 1940. Închisoarea a adâncit conflictul dintre cele două grupuri, iar veteranii priveau cu dispreţ spre cei mai tineri care nu se dădeau înapoi de la a cădea rapid la învoială cu autorităţile pentru a scăpa de pedeapsă.
Conform datelor furnizate de ilustrul ziarist Filip Brunea-Fox, contemporan cu sângerosul eveniment, în timpul răzvrătirii şi-au pierdut viaţa 30 de soldaţi şi 200 de legionari, multe alte sute de combatanţi şi civili fiind răniţi. După rebeliune au fost condamnate nu mai puţin de 2,707 de persoane.
Hitler a înclinat decisiv balanța
Ambele părţi implicate în conflict sperau să obţină sprijinul şi ajutorul Germaniei naţional-socialiste. Desigur, ideologic, la o primă vedere am fi înclinaţi să credem că Legiunea era mai îndreptăţită să beneficieze de ajutorul dictatorului german.
Nu a fost aşa. Hitler a considerat că Ion Antonescu reprezenta un element de stabilitate mult mai puternic. Iar opinia sa era corectă. Adolf Hitler nu punea mare preţ pe ideologia statelor germane satelit, mult mai important fiind factorul militar şi economic.
Cu toate că rebeliunea legionarilor a fost înfrântă în doar trei zile şi nu a avut o componentă la fel de sângeroasă precum alte revolte din timpul conflagraţiei mondiale, ea reprezintă un eveniment de o importanţă deosebită în destinul României dar şi a războiului pe frontul de Est.
Bineînţeles, Adolf Hitler, aflat la apogeul puterii sale putea oricând să încline decisiv balanţa după bunul său plac.
Înfângerea legionarilor a avut ca şi consecinţă consolidarea regimului antonescian care a condus România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial până la lovitura de palat când Regele Mihai îl arestează pe mareșal.
Două săbii ultranaționaliste într-o singură teacă
După înfrângerea rebeliunii, legionarii au avut de înfruntat represiunea dură a lui Ion Antonescu. Cu toate acestea, cei rămaşi în ţară şi în libertate au încercat adesea să colaboreze cu regimul.
De altfel, în ofensiva pentru eliberarea Basarabiei au participat şi legionari. Alţi foşti legionari au reuşit să obţină posturi importante în regimul antonescian.
Adevărul este că atât Ion Antonescu cât şi legionarii erau ultranaţionalişti şi pronazişti.
Mişcarea Legionară ca organizaţie nu va mai ajunge niciodată la puterea pe care o deţinea înaintea rebeliunii dar mulţi foşti legionari se vor integra cu succes în noul regim.
Rămâne însă întrebarea încotro s-ar fi îndreptat istoria în cazul în care rebeliunea legionară s-ar fi încheiat cu victoria legionarilor şi răsturnarea lui Ion Antonescu? Scenarii sunt multe, bineînţeles.
În orice caz, rebeliunea legionară a fost lupta pentru putere în România celui de-al Doilea Război Mondial între două săbii ultranaţionaliste care nu încăpeau în aceeaşi teacă.
Un episod dramatic din lupta de rezistenţă anticomunistă. 14-16 februarie 1955. Trei zile care au ţinut Europa cu sufletul la gură. Cinci tineri refugiaţi români ocupă Legaţia RPR de la Berna, luând ostatici membrii personalului diplomatic. Un ofiţer al Securităţii cade în confruntare. Românii atrag atenţia Occidentului asupra atrocităţilor din România comunistă. După 3 zile, cei 5 se predau. Ei predau autorităţilor elveţiene documentele sustrase din ambasada RPR, dovedind că aceasta acoperea un cuib de spionaj sovietic. Unii istorici au afirmat că grupul a acționat într-adevăr în folosul unui serviciu străin de informații, care dorea să găsească documente legate în mod special de programul de parașutare a agenților români sub acoperire în țările din blocul răsăritean. După un proces răsunător, sunt condamnaţi la pedepse foarte mici. Un val de simpatie cuprinde întregul Occident. După 2 ani, şeful grupului, Ovidiu Beldeanu este răpit din Berlinul de Vest de un comando criminal al Securităţii. Adus în ţară, este judecat şi condamnat la moarte. A fost executat la 18 februarie 1960.
Februarie 1955, legatia romaneasca de la Berna este ocupata de un grup de luptatori anticomunisti condusi de Oliviu Beldeanu. Actiunea lor este motivata de abuzurile si incalcarile flagrante ale drepturilor omului din Romania la mana regimului represiv condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Sovieticii au avut dificultati in a implanta ideologia comunista intr-o tara ce aratase o imunitate aproape paranoica fata de aceasta, Romania fiind unul dintre statele ce faceau parte din cordonul sanitar impotriva expansiunii URSS, alaturi de Polonia sau Bulgaria.
La apogeul sau, in perioada interbelica, Partidul Comunist Roman avea circa 1.000 de membri, insa, odata cu ocuparea militara a tarii la sfarsitul razboiului influenta comunista a crescut constant. Rezistenta romaneasca nu a intarziat sa isi faca simtita prezenta.
Membrii grupului, in ordine alfabetica Dumitru Ochiu, Ion Chirila, Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu si Teodor Ciochina, aveau o lunga istorie de actiuni indreptate impotriva comunistilor, atacul asupra legatiei de la Berna constituind apogeul lor. Ei au atras atentia internationala asupra suferintelor popoarelor ce se aflau dincolo de Cortina de Fier si au dezvaluit actele de spionaj intreprinse de diplomatii romani pentru agentiile secrete sovietice.
Dumitru Ochiu si Ion Chirila
Cei doi erau elevi ai liceului “Cuza-Voda” din Husi si faceau parte dintr-o grupare anticomunista ce reunea mai multi colegi, dar si profesori. In urma descinderilor Securitatii, majoritatea membrilor au fost arestati.
Ei au reusit totusi sa ii convinga pe securisti ca urmau sa intre in legatura cu niste spioni americani langa frontiera cu Iugoslavia. Profitand de imprudenta lor, trec in tara vecina.
Oliviu Beldeanu
Tanarul Oliviu Beldeanu a fost arestat prima oara in 1945, la 21 de ani, dupa ce a scris pe un perete “Traiasca Iuliu Maniu! Traiasca PNT”. Este inchis a doua oara dupa ce colaboreaza cu rezistenta anticomunista din Fagaras. Tratamentul dur de care are parte insa nu ii schimba sentimentele anticomuniste.
La eliberare este trimis pe santierul de tineret Bumbesti- Livezeni si aprovizioneaza pe ascuns grupurile de luptatori anticomunisti din zona. In 1949, paraseste clandestin tara in Iugoslavia.
A fost trimis in diferite lagare si inchisori unde a reusit sa cunoasca foarte multi romani anticomunisti, printre ei aflandu-se si Dumitru Ochiu sau Ion Chirila. Serviciile secrete din acea tara i-au asigurat libertatea in schimbul unor misiuni de spionaj in Romania pe care le duce la bun sfarsit. Tot in aceasta perioada a incercat sa creeze o miscare al carei scop era lupta impotriva regimului comunist de la Bucuresti.
Insarcinat de iugoslavi ajunge la Trieste, dar la un moment dat rupe legaturile cu ei. Se stabileste apoi in Munchen si in final, in orasul german Konstanz, la frontiera cu Elvetia.
Stan Codrescu
Stan Codrescu studia in Bucuresti inca din 1943 si incepand cu toamna anului urmator, in ciuda varstei fragede, participa la protestele anticomuniste. La unul dintre ele este batut atat de grav incat sta la pat doua saptamani, avand numeroase rani. Avea doar 12 ani la acel moment
La intoarcerea in satul natal, in 1946, este martor la abuzurile din partea primarului comunist asupra taranilor. Drept raspuns, impreuna cu un prieten mai vechi, il sechestreaza si il ameninta. Din cauza lipsei de martori, Codrescu scapa doar cu o amenda.
La 18 ani este chemat sa serveasca in armata si i se ofera dupa doar doua luni posibilitatea sa devina ofiter. Refuza si este trimis la unitatile de graniceri din Comoraste, la granita dintre Iugoslavia si Romania. Dupa ce se gandeste indelung, decide sa treaca granita. Acolo, in Iugoslavia, intra in contact cu restul grupului.
Teodor Ciochina
Odata cu anexarea Basarabiei, in iunie 1940, pe listele de oameni cautati de rusi se afla si Teodor Ciochina, insa acesta reuseste sa fuga inainte de a fi prins. Odata cu inceputul luptelor impotriva Uniunii Sovietice Teodor Ciochina se alatura unei unitati militare germane.
In urma unei confruntari isi pierde piciorul si este luat prizonier de sovietici. In ciuda starii lui este deportat in Siberia. Evadeaza din lagar si se reintoarce in tara, dar este arestat de autoritatile comuniste si trimis la inchisoare. Evadeaza din nou si trece granita in Iugoslavia.
Efectuarea pregatirilor
Beldeanu a cunoscut foarte multi romani in timpul perindarilor sale prin lagarele iugoslave, dar relatii stranse se formasera doar intre el si Stan Codrescu, Dumitru Ochiu, Ion Chirila si Teodor Ciochina.
El a organizat si planificat fiecare detaliu al operatiunii alaturi de ceilalti membri ai grupului si s-a ales legatia de la Berna si datorita presupunerii, care se va dovedi adevarata, ca diplomatii spionau in favoarea Moscovei. Dupa indelungi sesiuni de antrenament si dupa ce au facut rost de arme se decid sa treaca la fapte. Teodor Ciochina, din cauza invaliditatii sale se rezuma la a-i conduce cu masina pe acestia.
Pe 14 februarie ei se reunesc in orasul Konstanz si de acolo pornesc spre Berna. Ajunsi in fata legatiei romanesti, aflata pe strada Schlossli, in jurul orei 10, Dumitru Ochiu, Ion Chirila, Oliviu Beldeanu si Stan Codrescu coboara din masina.
Ocuparea legatiei de grupul “Beldeanu”
Sub acoperirea noptii ei escaladeaza gardul. Stan Codrescu si Dumitru Ochiu raman de garda in curte, in timp ce Oliviu Beldeanu si Ion Chirila se indreapta spre cancelarie, ce era o cladire anexa. Aici traia soferul legatiei, Aurel Şeţu, care era de fapt colonel de Securitate, si sotia lui.
Beldeanu suna la usa cancelariei si sotia deschide usa. Barbatii intra cu forta in casa, dar au grija sa nu raneasca femeia si o leaga de un scaun, iar apoi incep sa cerceteze cu amanuntul interiorul pentru a gasi documentele incriminatorare.
Dupa ce au patruns in cancelarie, Beldeanu si Chirila au avut nevoie de cateva ore pentru a sorta prin teancurile de acte oficiale. Dar, in timpul noptii, ceva neasteptat se intampla.
Confruntarea cu Şeţu
Aproape de ora doua isi face aparitia o masina care parcheaza langa intrare. Din ea coboara chiar Aurel Şeţu, care venise tocmai din Zurich cu un curier diplomatic. Intrat in curte, este somat de Codrescu, dar reactia sa nu este deloc una obisnuita. Il ataca pe Codrescu si incearca sa ii smulga arma din mana. Codrescu il loveste in cap cu o toporisca, in tot acest timp evitand sa traga in plin.
Şeţu, ranit, se desprinde de Codrescu si fuge inspre masina unde avea un pistol mitraliera, dar Dumitru Ochiu deschide focul inainte sa ajunga la el. Se pare ca Aurel Setu, inca in viata se taraste cativa metri mai incolo.
Fuga lui Stoffel
Dupa impuscaturi, Chirila si Beldeanu parasesc cancelaria cu sute de documente si se alatura lui Codrescu si Ochiu. Intra in cladirea principala unde il gasesc pe Erich Stoffel, seful legatiei. Speriat de focurile de arma de mai devreme si vazandu-i pe acesti indivizi mascati, se arunca prin geam si aterizeaza in curte.
Dupa eveniment, a incercat sa isi caute scuze deoarece si-a lasat sotia si copii in mana atacatorilor. Insa, Beldeanu, Ochiu, Chirila si Codrescu nu s-au atins in niciun fel de acestia, iar ei au parasit legatia nevatamati.
In scurt timp, politia elvetiana inconjoara legatia, dar nu pot sa intre din cauza interdictiei date de Stoffel. De abia de dimineata ei primesc permisiunea. Acum il gasesc pe Setu in curte inconstient si plin de sange si este transportat la spital. Ranile sale sunt mult prea grave si moare in cursul zilei de 15 februarie.
Legatia, cuib al spionajului sovietic
In acea seara, Dumitru Ochiu se preda politistilor elvetieni. Avea asupra sa documentele si le inmaneaza autoritatilor. El sustine ca ocuparea legatiei a avut rolul aducerii la cunostinta lumii intregi de caracterul duplicitar al regimului comunist roman si atitudinile ostile ale acestuia fata de Occident.
Mentioneaza si tratamentul inuman de care personalitatile romanesti au parte in inchisorile comuniste facand referire si la posibila eliberare a generalului Aurel Aldea, a episcopului Ioan Suciu, a redactorului taranist Anton I. Muresanu, dar si a fruntasului taranist Ilie Lazar. Ochiu adauga faptul ca cei trei ramasi au jurat sa ramana in legatie si sa lupte pana la moarte pana cand guvernul roman nu le duce la indeplinire cerintele.
Referitor la documente, acestea au trebuit returnate in cele din urma lui Stoffel, dar cu o intarziere de o zi. Implicarea diplomatilor in actiuni de spionaj este dovedita dupa ce acestea sunt analizate.
Dupa ce s-a aflat de acest lucru, Stoffel se arunca la un protest violent la adresa autoritatilor elvetiene care au incalcat neutralitatea si cere arestarea imediata si extradarea tinerilor anticomunisti in Romania. In propriile cuvinte, se refera la ocuparea legatiei ca fiind un “act de banditism fara precedent, condus de o banda de fascisti romani si alte elemente criminale”.
Timbru editat în folosul apãrãrii eroilor români implicati în ocuparea legatiei comuniste din Berna, 1955
Asediul ia sfarsit
Comisarul Kurt Kessai, ce se ocupa de caz, a demonstrat o tarie de spirit laudabila. Nu numai ca a refuzat sa ia cu asalt legatia, desi protestele lui Stoffel se inteteau in acest sens, dar pe parcursul a mai multor discutii a reusit sa ii convinga pe Beldeanu, Ochiu si Codrescu sa se predea.
Sunt judecati de o curte elvetiana si primesc pedepse neglijabile. Oliviu Beldeanu a fost condamnat la patru ani, Stan Codrescu la trei ani si jumatate la fel ca si Ion Chirila, iar Dumitru Ochiu la un an si patru luni. In timpul procesului, Oliviu Beldeanu a sugerat ca el sa fie extradat si sa fie judecat de curtile romanesti, in schimbul eliberarii unor personalitati din temnitele comuniste.
Dupa ispasirea sentintelor, majoritatea membrilor grupului au continuat sa traiasca in Germania, in afara lui Beldeanu care a avut o soarta tragica.
Mana lunga a Securitatii
Dupa ce si-a servit pedeapsa, comunistii au facut tot posibilul pentru a il captura pe Oliviu Beldeanu, existand mai multe tentative de rapire. In cele din urma, capturarea se datoreaza lui George Kehayoglu, un pretins om de afaceri, care il invita in Berlin pentru a ii oferi un loc de munca.
Certificatul de deces al lui Ovidiu Beldeanu, executat la 15.02.1959, de regimul comunist.
Masina care trebuia sa il ia de la aeroport era condusa de un agent al STASI si il trece de linia de demarcatie in Berlinul de Est. Beldeanu, realizand complotul, scoate arma si trage in sofer. Incearca sa fuga inapoi spre Berlinul de Vest, dar ofiterii STASI il prind din urma si deschid focul. Din cauza ranilor, se poticneste si este imobilizat de agenti, dar acestia nu au putut sa il impiedice sa strige la soldatii vest-germani “Germani, ajutor! Sunt rapit. Numele meu este Beldeanu, luptatorul de la Berna!”.
Acestia nu au putut interveni pentru a-l salva. Dupa ce este spitalizat si ranile ii sunt vindecate este preluat apoi de securisti si dus in Romania. Este gasit vinovat de tribunalul romanesc si primeste pedeapsa cu moartea. Este executat in februarie 1960 la Penitenciarul Jilava.Sursa:ziare.com
Primii evrei au ajuns in zona Carpatica adusi fiind de legiunile romane. In perioada in care romanii luptau impotriva dacilor in zona noastra tot ei cotropeau si luptau impotriva evreilor in zona in care in prezent se afla Statul Israel.
Primele asezari de evrei au aparut in Tara Romaneasca, in timpul Imperiului Otoman. Tot in aceiasi perioada apar si evreii care s-au asezat in Transilvania, ei venind din vestul Europei.
Numarul evreilor in Tara Romaneasca si in Moldova a crescut sub domniile lui Matei Basarab, Vasile Lupu si Constantin Brancoveanu. Doctorul lui Stefan cel Mare era evreu.
Evreii erau organizati in comunitati numite bresle. Evreii erau discriminati si se “bucurau” de un statut inferior celui pe care il avea majoritatea crestina.
In secolul XVIII numarul evreilor continua sa creasca: in ciuda acestui fapt sau poate din aceasta cauza libertatile lor au fost ingradite: ei puteau locuii legal numai in anumite orase (de exemplu Alba Iulia in Transilvania) si nu aveau voie sa detina pamanturi in propropietate.
La fel ca si in alte tari din Europa, evreiilor din regiune li se permitea sa faca comert si alte profesii libere.
In cea de a doua jumatate a secolului XIX, situatia juridica a evreilor s-a inrautatit: dreptul de a locuii in orice asezare le-a fost ingradit la fel ca si dreptul de a practica anumite activitati comerciale.
In ciuda faptului ca Programele Revolutiei de la 1848 prevedeau emaciparea evreilor, aceste planuri nu au fost puse in practica chiar daca intelectuali evrei precum Hilel Manoach, Constantin D Rosenthal ( pictorul tabloului “Romania Revolutionara”), Iuliu Popper, Barbu Iscovescu si Davicion Bally au participat la Revolutie in mod activ.
Imediat dupa Revolutie, evreii, numiti de Alexandru Ioan Cuza “ romani de cult mosaic”, devin o “problema evreiasca” si apatrizi.
Daca in Tara Romaneasca evreii erau o “problema” si erau despuiati de drepturi in ciuda aportului lor la dezvoltarea culturala si economica a societatii, in Transilvania anului 1867 ei primeau, din partea Imperiului Austro-Ungar, toate drepturile civice.
Vrem inapoi in Romania evreii nostri care au parasit Romania din diverse situatii istorice si sociale.
Evreii nostri au fost motorul economiei romanesti,produceau toate bunurile materiale care se fabricau in Romania,evreii au fost buni contribuabili la bugetul statului,au fost oamenii care au stiut SA FACA BANUL PRIN MUNCA SI AU STIUT MEREU VALOAREA BANULUI.Au fost oameni modesti,seriosi,de incredere,de cuvant,au stiut sa pretuiasca munca si valoarea muncii : BANUL. Vrem inapoi evreii pentru ca ei stiu sa " faca " bani din munca cinstita si sunt inventivi,modestia lor este dovada ca stiu sa pretuiasca banii,stiu si copii din leagan ca banii se fac numai prin munca si trebuie respecatat,sunt disciplinati,luptatori,stiu sa se jertfeasca daca li se cere,sunt oameni de maxima incredere si eu ca cetatean roman apreciez si oricand pot sa lupt pentru Statul Israel desi sunt om in varsta.
ACUM NU MAI AVEM EVREII SI AM RAMAS PE CAP CU TIGANII.Nu muncesc,nu invata,fura,cersesc,nu platesc impozitele si taxele la buget,fura tot ce le pica in mana,au compromis natiunea romana prin acceptul denumirii date de tiganii unguri miliardari ca George Soros,denumire de RROMI.Trebuie sa scapam de tigani ca sa reconstruim recunoasterea NATIONALA SI INTERNATIONALA A POPORULUI ROMAN.Nu avem in evidente statistice tigani care au luptat si s-au jertfit pentru gloria Poporului Roman.
Chiar si in aceasta situatie, peste 25000 de evrei au luptat ca soldati in armata romana in timpul primului razboi mondial. Ei puteau lupta, puteau murii dar nu puteau devenii ofiteri. Evrei necombatanti au sprijinit efortul de razboi al tarii prin actiuni caritabile si donatii.
La sfarsitul primului razboi mondial au fost inregistrati:
882 soldati evrei morti
740 soldati evrei raniti
449 soldati evrei luati prizonieri
3043 soldati evrei disparuti
Nici acest aport nu a fost indestulator pentru a schimba situatia juridica a evreilor romani ei continuand sa fie considerati o “problema”.
In 1930, in Romania Interbelica traiau 756930 evrei adica 4.2% din populatia tarii. 13.6% din evreii romani locuiau “la oras”. 10% din populatia capitalei Bucuresti era, la acea data, populatie evreiasca (69885 de persoane)
In pofida faptului ca in 1934 a fost promulgata “Legea pentru folosirea personalului romanesc in intreprinderi”, pana in 1937, evreii romani s-au bucurat de o perioada relativ relaxata.
In 1937 Guvernul celor 44 de zile, cunoscut si ca Guvernul Goga a venit la putere. Condus de Octavian Goga si avandu-l in component sa pe Generalul Ion Antonescu, acest Guvern a emis Decretul Lege 169 – “ Decret Lege asupra revizuirii cetateniei”. 30% din populatia evreiasca, adica 225222 evrei si-au pierdut cetatenia romana si au devenit apatrizi in urma acestui decret-lege.
In anii care au urmat situatia evreilor romani s-a inrautatit: legi si decrete precum Decretul Lege 2650 din 1940 a fost preludiul la ceea avea sa urmeze: legea a definit calitatea de evreu in spirit rasist si a legiferat “inferioritatea rasei evreiesti”. Drepturile civice ale evreilor au fost anulate: din nou.
Casatoriile mixte dintre evrei si “romanii de sange” au fost interzise; evreii nu mai puteau fi functionari publici, membrii in consiliile de administratie, militari, avocati, experti, editori de carti si nici oameni de serviciu in institutiile publice. Pe scurt , romanizarea a fost instaurata.
Cea ce a luat anvergura in timpul Guvernului Goga a fost continuat in timpul regimului Antonescu.
In perioada 1940-1941, statul national –legionar condus de Maresalul Ion Antonescu adopta peste 20 de legi antisemite. Apogeul acestei prime etape a regimului Antonescu o constituie pogromul de la Bucuresti care a avut loc in Ianuarie 1941. Politica antisemita de romanizare fortata a continuat prin promulgarea altor legi antisemite care au asigurat “romanizare” afacerilor si proprietatilor evreiesti.
In aceasta perioada populatia evreiasca a fost deportata si stramutata din Vechiul Regat. Daca in 1940 la sate traiau peste 150000 de evrei, in 1942 populatia evreiasca rurala numara mai putin de 2500 de persoane. In toata aceasta perioada, procesul de romanizare a fost accelerat: evreii au fost scosi in afara protectiei legilor care le asigurau siguranta si drepturile civice. Evreii lipsiti de aparare au devenit victime usoare si sigure a celor multi care i-au supus la abuzuri si care au profitat din plin de situatia lor mizerabila.
Pogromuri si actiuni de exterminare a evreilor au loc pe teritoriul Basarabiei, a Bucovinei de Nord si in Transnistria care a devenit un imens lagar de concentrare si exterminare a evreilor administrat de armata romana condusa de Maresalul Ion Antonescu.
Demn de mentionat este faptul ca uciderea evreilor de catre legionari a avut loc cu cel putin un an inainte ca Germania Nazista sa puna la punct “solutia finala” a “problemei evreiesti”. Au fost cazuri in care soldatii nazisti s-au opus violentei aleatorie si dezlantuita manifestata de legionari impotriva evreilor nu din dragoste fata de victime ci din grija pentru planurile de exterminare sistematica care erau puse in pericol de zelul cu care evreii erau omorati.
Fara indoiala ca daca, in 1942, razboiul nu ar fi luat turnura care a luat-o, Maresalul Antonescu ar fi trimis evrei spre lagarele de exterminare naziste. Evenimentele insa i-au luat-o inainte si fortat fiind de noua realitate, Maresalul a “rezistat” presiunilor germane de a ii trimite pe evrei in lagarele de exterminare din vest.
Astfel “numai” 340000 de evrei si-au gasit moartea in timpul regimului Antonescu, in Holocaustul Romanesc.
In anii care au urmat razboiului, marea majoritate a evreilor romani care au supravietuit Holocaustul Romanesc au imigrat in Israel. In timpul regimului comunist care a urmat regimului Antonescu, evreii traumatizati de experientele trecutului si care nu au parasit Romania, au facut tot ceea ce a fost posibil pentru a nu iesi in evidenta si pentru a se “pierde in multime”; unii si-ai schimbat numele, unii au devenit comunisti infocati, altii si-au schimbat religia.
In 1989, antisemitismul ,care a facut parte si din mentalitatea romaneasca comunista, a rabufnit: vechi legionari, noi anti-comunisti si revolutionari au ridicat steagul iudeo-bolsevismului si inca o data i-au desemnat pe evrei ca fiind cei vinovati de suferinta generata de regimul comunist care a asuprit Romania timp de 5 decenii.
Aceasta tendinta continua si in prezent: chiar si in lipsa evreilor (in prezent traiesc in Romania aprox 11000 evrei) antisemitismul se simte ca la el acasa si in Romania.
Cu tristete trebuie sa remarcam ca din 1989 pana in prezent prea putin a fost facut pentru a eradica antisemitismul romanesc: legi promulgate ca urmare a presiunilor internationale nu sunt implementate: antisemiti declarati, negationisti inraiti care neaga Holocaustul Romanesc in public si intineaza memoria victimelor ori de cate ori au posibilitatea, raman nepedepsiti; infractori care ataca si distrug bunuri si monumente istorice evreiesti sunt tratati cu toleranta si cu superficialitatea caracteristica celor care nu inteleg de ce “evreii fac atat zgomot pentru nimic”.
.jpg)
.jpg)
